domenica 10 ottobre 2010
Non so voi, ma io quando guardo dietro nell"tempo..!
Etichete: amici, cane, carne, cauta, como, lago, montania, prieten, sempre, trova 0 comentarii
Credere sempre!!? Don"t ask just believe!! Si-n veacul vecilor,Amin!
Credere sempre!!? Don"t ask just believe!! Si-n veacul vecilor,Amin!
0 comentarii
Sus sus la munte sus, unde-i si" sufletul "meu dus!
Etichete: adevar, believe, books, carte, credere, il tempo, il tutto, libri, sogni, speranza, tormento 0 comentarii
Remember forever! Azi ori niciodata!!
But don't forget to use your new found powers for good not evil - remember 'with great power comes great responsibility'! Tocate il cielo con un ditto ma sempre in punta dei piedi!!!!!!
0 comentarii
De-ale Romanilor! Sempre quei benedetti di romeni!..
Nu va grabiti sa treceti la articolul urmator! Pentru ca aici veti gasi "Paine pentru dintii Dumneavoastra"!
(Questa primavera del 2010 rimanera memorabile per me ma anche per altri come me , che hanno un sanno spirito cultuarale romeno e non soltanto! Vi riporto in proposito un articolo che la dice lunga su"chi siamo noi i romeni"( si fa per dire , ormai che meta di noi sopravive al estero!))
"Dan Puric, „Marele Mut” (aşa l-au numit chinezii) a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat, pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De aceea, mai mult decât orice consideraţie din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte şi propriile vorbe. Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu atingerea performanţei, ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi - şi din nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii - Dan Puric este (încă) tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea “brandului România”, deşi nu e luat în considerare de proiectele MCC. “Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură” Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe frecvenţa lui de emisie, devine, în mod fatal şi fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudeşte. “Când faci un bine pentru ţară - spune el - nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa, sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească salvatorului, îl întreabă: Dar basca unde e? Ei bine, asta mi se întâmplă mie de 20 de ani, cu autorităţile din România: mă întreabă de bască. Şi-mi dau diurna după ce mă întorc din străinătate. Ba îmi mai şi scot ochii că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia”. - V-aţi raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creaţie artistică pe care îl comiteţi? - Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituţie de supravieţuire. Elementul de viaţă era nul. În acest sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 şi după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau de comunism pur şi simplu. - Naţionalismul comunist nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie, comunismul este în esenţă cosmopolit, internaţionalist, iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta... - Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial internaţionalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria şi s-a ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit de naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic. - Adică la un naţionalism “de partid şi de stat”... - Exact. Aici, condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda. Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar “eşalonul doi” a devenit mafie, forţă economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic. Valoarea a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură. “Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă” S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ţine de antropologia culturală: tot ce a fost pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate (“Cântarea României” de exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo şi lucruri bune), a ieşit la vedere, s-a cristalizat şi a creat o piaţă. O piaţă falsă, o piaţă a nonvalorii. - A amatorismului? - Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piaţă a nonculturii. - Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura. - Promiscuitate, pornografie, kitsch. - Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supravieţuit? - Cum spuneam, oamenii noştri politici – haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti, dezamăgiţi şi deprimaţi, s-au retras în instituţii bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală. În zona de subzistenţă economică, mai exact. Iar în zonele performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere. - România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spaţiu al culturii? - Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de mitocănizare e internaţional. “Familia Bundy”, sitcomurile, toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei ţări are legătură cu gusturile conducătorilor politici şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din ’90 încoace, vor manele, de fapt cultură de tip manea. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii, căci nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci frecvenţa şi întinderea apariţiei lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a luat locul umorului. “După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă” - Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor? - Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei. Ca orice act artistic –vorba lui Heidegger - umorul te trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a ieşit în faţă. Şi atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa. - Telenovelele fac parte din categoria incriminată? - Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai au unde să-şi practice meseria. Acceptă aşadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e şi murdar pe mână. Imediat se face infecţie. Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare inversă şi toţi actorii par amatori. Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări. “Au făcut din cultură un fel de rezervaţie” - Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale. - Este doar o mimare a alternativei. Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR Internaţional care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu înţeleg că actul de cultură este un organism plin de vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut din cultură un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne uităm puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă între structurile de market şi cele culturale. Şi totuşi, cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul cultural, performanţele culturale, pe care le “injectează” în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura funcţionează mai bine decât izolată. La noi programele culturale sunt îngheţate şi convenţionale... - Ca la un parastas... Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni. - V-aţi confruntat cu această situaţie? - Bineînţeles. Eu am filmat la BBC, la RTL, în Anglia, în Franţa, peste tot, cu spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare. - Poate n-aţi insistat destul... - Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeţi dumneavoastră, ei mă consideră tot out-sider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni naţionale, el este responsabil faţă de naţiunea respectivă. Şi toată strategia sa managerială trebuie să ţină seama de această exigenţă majoră, a interesului naţional. “Există două culoare de jogging către cimitir” - Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România? - O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. “Cum ŞI poet?” – l-am întrebat eu, indignat. “Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă”. O afirmaţie care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu. - Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care suntem acum? - Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi, pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii.
Dar vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente. Mai ales că acum avem o şcoală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care actorii ies fără pregătire şi fără perspective... În momentul de faţă există două culoare de jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja pensionari. - Există alternativa emigrării… - Da. Şi asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inşi nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de a pleca, este corolarul replicii vulpii din “Micul prinţ”: “Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă. Dacă m-ai educat, eşti responsabil”. - Deci, încă o dată, există o soluţie de supravieţuire? - Noi, ca popor, pentru a supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi - în cultură. Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul. de Miron Manega."
(Questa primavera del 2010 rimanera memorabile per me ma anche per altri come me , che hanno un sanno spirito cultuarale romeno e non soltanto! Vi riporto in proposito un articolo che la dice lunga su"chi siamo noi i romeni"( si fa per dire , ormai che meta di noi sopravive al estero!))
"Dan Puric, „Marele Mut” (aşa l-au numit chinezii) a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat, pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De aceea, mai mult decât orice consideraţie din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte şi propriile vorbe. Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu atingerea performanţei, ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi - şi din nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii - Dan Puric este (încă) tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea “brandului România”, deşi nu e luat în considerare de proiectele MCC. “Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură” Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe frecvenţa lui de emisie, devine, în mod fatal şi fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudeşte. “Când faci un bine pentru ţară - spune el - nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa, sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească salvatorului, îl întreabă: Dar basca unde e? Ei bine, asta mi se întâmplă mie de 20 de ani, cu autorităţile din România: mă întreabă de bască. Şi-mi dau diurna după ce mă întorc din străinătate. Ba îmi mai şi scot ochii că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia”. - V-aţi raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creaţie artistică pe care îl comiteţi? - Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituţie de supravieţuire. Elementul de viaţă era nul. În acest sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 şi după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau de comunism pur şi simplu. - Naţionalismul comunist nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie, comunismul este în esenţă cosmopolit, internaţionalist, iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta... - Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial internaţionalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria şi s-a ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit de naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic. - Adică la un naţionalism “de partid şi de stat”... - Exact. Aici, condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda. Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar “eşalonul doi” a devenit mafie, forţă economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic. Valoarea a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură. “Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă” S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ţine de antropologia culturală: tot ce a fost pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate (“Cântarea României” de exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo şi lucruri bune), a ieşit la vedere, s-a cristalizat şi a creat o piaţă. O piaţă falsă, o piaţă a nonvalorii. - A amatorismului? - Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piaţă a nonculturii. - Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura. - Promiscuitate, pornografie, kitsch. - Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supravieţuit? - Cum spuneam, oamenii noştri politici – haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti, dezamăgiţi şi deprimaţi, s-au retras în instituţii bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală. În zona de subzistenţă economică, mai exact. Iar în zonele performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere. - România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spaţiu al culturii? - Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de mitocănizare e internaţional. “Familia Bundy”, sitcomurile, toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei ţări are legătură cu gusturile conducătorilor politici şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din ’90 încoace, vor manele, de fapt cultură de tip manea. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii, căci nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci frecvenţa şi întinderea apariţiei lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a luat locul umorului. “După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă” - Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor? - Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei. Ca orice act artistic –vorba lui Heidegger - umorul te trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a ieşit în faţă. Şi atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa. - Telenovelele fac parte din categoria incriminată? - Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai au unde să-şi practice meseria. Acceptă aşadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e şi murdar pe mână. Imediat se face infecţie. Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare inversă şi toţi actorii par amatori. Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări. “Au făcut din cultură un fel de rezervaţie” - Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale. - Este doar o mimare a alternativei. Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR Internaţional care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu înţeleg că actul de cultură este un organism plin de vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut din cultură un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne uităm puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă între structurile de market şi cele culturale. Şi totuşi, cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul cultural, performanţele culturale, pe care le “injectează” în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura funcţionează mai bine decât izolată. La noi programele culturale sunt îngheţate şi convenţionale... - Ca la un parastas... Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni. - V-aţi confruntat cu această situaţie? - Bineînţeles. Eu am filmat la BBC, la RTL, în Anglia, în Franţa, peste tot, cu spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare. - Poate n-aţi insistat destul... - Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeţi dumneavoastră, ei mă consideră tot out-sider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni naţionale, el este responsabil faţă de naţiunea respectivă. Şi toată strategia sa managerială trebuie să ţină seama de această exigenţă majoră, a interesului naţional. “Există două culoare de jogging către cimitir” - Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România? - O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. “Cum ŞI poet?” – l-am întrebat eu, indignat. “Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă”. O afirmaţie care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu. - Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care suntem acum? - Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi, pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii.
Dar vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente. Mai ales că acum avem o şcoală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care actorii ies fără pregătire şi fără perspective... În momentul de faţă există două culoare de jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja pensionari. - Există alternativa emigrării… - Da. Şi asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inşi nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de a pleca, este corolarul replicii vulpii din “Micul prinţ”: “Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă. Dacă m-ai educat, eşti responsabil”. - Deci, încă o dată, există o soluţie de supravieţuire? - Noi, ca popor, pentru a supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi - în cultură. Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul. de Miron Manega."
Etichete: artista, bani, casa, come fare soldi, cultura, di italiano, emigrare, interview, Interviu Interviu cu Dan Puric, machina, popor, romania, teatru 0 comentarii
sabato 9 ottobre 2010
Il capriolo, la madre e quello che non riusciamo mai ragiungere nella nostra vita!
sabato 9 ottobre 2010
E tutto su di scelte che facciamo e quanto crediamo in esse! Ma qualsiasi scelta tu farai la vita non sara mai perfetta! E la mente umana che ha creato tutto quel "buon e bell di Dio"! Senza voler generalizare in grande, invece ma è la stessa mente umana che sa fabricare la più inumana distruzione della vita stessa! siamo tutti dello stesso marchio: umani!
Etichete: autore, bambini, believe, canzone, conoscenza, credere, Dio, dolore, johnny deep, libro, madre, nevrland, speranta, vita 0 comentarii
Fara cuvinte, senza parole
Etichete: caprioara, carne, child, cintece, death, home, many, meet, moartea caprioarei, nicolae labis, poezie, song 0 comentarii
"Sa pun o caprioara pe jaratec / Si Dumnezeu sa stea la masa mea!"
Seceta a ucis orice boare de vant.
Soarele s-a topit si a curs pe pãmânt.
A rãmas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fantana namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri,
Danseaza salbatice, satanice jocuri.
Mã iau dupa tata la deal printre tarsuri,
Si brazii mã zgarie, rai si uscati.
Pornim amandoi vanatoarea de capre,
Vanatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea mã naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa si grea.
Asteptam intr-un loc unde inca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni sã s-adape
Una cate una caprioarele.
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.
Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca
Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sã nu mai vii, sã nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!
Ea s-arata saltand si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri infiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori calde de cires.
Vai cum doream ca pentru-intaia oara
Bataia pustii tatii sã dea gres!
Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Ea ridicase capul, il clatina spre stele,
Il pravali apoi, starnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvacnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile tarzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Impleticit m-am dus si i-am inchis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini...
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte.
Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai, fãrã vant alearga frunzarele duium!
Inalta tata foc infricosat.
Vai, cat de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în maini fãrã sã stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã traiesc si-as vrea ....
Tu, iarta-mã, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!
Soarele s-a topit si a curs pe pãmânt.
A rãmas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fantana namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri,
Danseaza salbatice, satanice jocuri.
Mã iau dupa tata la deal printre tarsuri,
Si brazii mã zgarie, rai si uscati.
Pornim amandoi vanatoarea de capre,
Vanatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea mã naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa si grea.
Asteptam intr-un loc unde inca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni sã s-adape
Una cate una caprioarele.
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.
Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca
Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sã nu mai vii, sã nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!
Ea s-arata saltand si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri infiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori calde de cires.
Vai cum doream ca pentru-intaia oara
Bataia pustii tatii sã dea gres!
Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Ea ridicase capul, il clatina spre stele,
Il pravali apoi, starnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvacnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile tarzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Impleticit m-am dus si i-am inchis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini...
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte.
Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai, fãrã vant alearga frunzarele duium!
Inalta tata foc infricosat.
Vai, cat de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în maini fãrã sã stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã traiesc si-as vrea ....
Tu, iarta-mã, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!
Etichete: animale, bani, caprioara, come fare soldi, credinta, disperare, Dumnezeu, foame, foc, nicola labis, padure, poesia, poezie, speranta 0 comentarii
"Quando non sappiamo più parlare con gli altri ma anche con noi stessi! "Johnny Deep e Neverland ; o lectie de neuitat!
"Just another day in paradise!"
Etichete: amore, bambino, contacte, divort., divorzio, johnny deep, libro, love, mama, matrimonio, muzica, neverland, scriitor, scritore, tata, tradimento 0 comentarii
Continuare de la articolul anterior
Reflexii similare dintr-un interviu cu Djuvara:
"INDO-EUROPENII SE SINUCID INCET, DAR SIGUR"
"INDO-EUROPENII SE SINUCID INCET, DAR SIGUR"
V.M.: Prin urmare se schimba in bine mersul istoriei?
Neagu Djuvara: Daca modelul este Imperiul Roman spre sfîrsit, cînd nu
existau razboaie decît la periferie, într-adevar semanam cu acesta. Dar ce ma
îngrijoreaza pe mine este ca am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adica, moare definitiv civilizatia occidentala. Incet, dar sigur.
V.M.: Care sunt simptomele?
Neagu Djuvara: Simptomele le simtim deja demult, printr-o dezordine morala care nu a existat niciodata. Va dau un singur exemplu: tineretul care se revolta astazi nu are absolut nici un ideal. Nu se revolta pentru un ideal, se revolta ca sa darÎme. Asta inseamna ca s-a stricat ceva. Tineretul, care in general trebuie considerat ca purtator de idealuri viitoare, chiar gresite, asa cum a fost cu comunismul, astazi nu mai are nici un ideal...
Al doilea simptom nevazut pÎna acum: bizareria cu marea cotitura in arta si gÎndire (care in general se petrece cu zeci sau sute de ani dupa ce a cazut un imperiu) în civilizatia occidentala a început între 1905-1913, deci înainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, în sculptura, Brâncuşi al nostru rupe complet tradiţia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel în muzica, unde dodecafonia, scoala de la Viena şi Bela Bartok, toate sînt complet în ruptura cu marea muzica de la Monteverdi si pînă la Debussy. În toate domeniile artei şi gîndirii avem un viraj brutal la începutul veacului 20. Acesta ar fi semnul ca începem un nou Ev Mediu.
Asta înseamnă că hegemonia americană, care asigură un fel de pace mondială, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o suta de ani. Gînditi-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisa. Mie imi este clar ca indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adica nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportam un "atac" al lumii a treia. Dimpotriva, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin sa-l umple. (urmeaza)
Etichete: americn, bani, brincusi, civilizatie, debussy, european, indo, istorie, mister, moarte, problema, razboi, roman, sarac, simptom, trecut, viitor 0 comentarii
Nu ne mai punem de mult intrebari! Siamo poveri di idee, di conoscenza e di spiritualita! Unde "ne sint"scriitorii?!
Nu ne mai punem de mult intrebari! Nu ne mai privim deloc demult ochi in ochi si totusi mergem mai departe!Nu mai avem raspunsuri si tot ce ne mai poate multumi in desartaciunea vietii noastre este sarutul cald intr-o seara tirzie de iarna! Am pierdut demult bucuria zimbetului inocent! Nu ne mai putem intoarce inapoi si nici nu putem incepe din nou. Precum o capcana fara intentii rele dar in mijlocul padurii! Nu ne mai sintem patroni de noi insine , iar umbra noastra se destainuie doar la lasare serii printr-o prezenta rasuflare a trupui de alaturi! Unde ne-am pierdut inocenta? Copii intreaba pe parinti ; parintii intreaba pe batrini si nimic nu ne va putea da raspunsul.Sintem cuprinsi de furia automatismului si nici macar intrebarile nu-si mai au doctrina lor. Bunii si dragii nostrii intelepti parinti! Ascultati si cititi si apoi ascultati din nou linistea cuvintelor razlete!:
"O intrebare brusca a fiicei sale : "Oare de ce e asa de greu de trait in Suedia?"
"Uneori, spuse Wallander, imi vine sa cred ca e din cauza ca am incetat sa ne carpim ciorapii. […] In copilaria mea, Suedia era o tara in care oamenii isi mai carpeau inca ciorapii. Eu chiar am invatat asta la scoala. Apoi brusc, intr-o zi, s-a terminat. Am inceput sa aruncam ciorapii gauriti. Nimeni nu-si mai dadea osteneala sa-i repare. Toata societatea s-a transformat. Aruncatul lucrurilor uzate a devenit singura regula care privea intr-adevar pe toata lumea. Bun, probabil ca mai erau unii care continuau sa-si repare lucrurile. Dar nu se mai vedeau. Atat timp cat asta nu privea decat ciorapii, poate nu era asa de grav. Dar fenomenul s-a extins. In cele din urma a devenit un fel de morala, invizibila, dar omniprezenta. Cred ca asta a transformat viziunea noastra despre bine si rau: a ceea ce avem dreptul sa facem altora si a ceea ce nu putem sa le facem. Totul a devenit mult mai dur. Din ce in ce mai multi oameni, in special tineri, se simt inutili sau de-a dreptul respinsi in propria lor tara. Cum reactioneaza? Prin agresiune si prin dispret. Cel mai inspaimantator este faptul ca, dupa parerea mea, nu suntem decat la inceputul unui proces care se va inrautati. Noua generatie, cei care sunt mai tineri ca tine, vor reactiona cu o violenta si mai mare. Ei nu mai au nici o amintire a faptului ca a putut exista o epoca in care ne carpeam ciorapii. In care nu aruncam nimic, nici ciorapii, nici oamenii."
Apus de soare in Indonezia
Nota: Generatiile apropiate de cea a autorului randurilor de mai sus, Henning Mankel (n. 1948), isi mai aduc probabil aminte ca pe vremea cand la scoala in Suedia copiii invatau si sa carpeasca ciorapi, in Romania se acorda o "distinctie pioniereasca" pentru obtinerea careia trebuia sa stii sa carpesti ciorapi, sa cosi nasturi, sa inoti, sa plantezi un pom etc."
0 comentarii
Copilaria , adolescenta sau antagonismul trecutului ne confera viziunea a tot"ce a fost si nu va mai fi"?
Copilaria, adolescenta sau antagonismul trecutului ne confera viziunea a tot"ce a fost si nu va mai fi"?Ce anume ne facem sa regretam cu atita nostalgie trecutul privind spre viitor si traind intr-un prezent care niciodata nu ne va multumi? E oare "vina" vremurilor "grele si frumoase de demult" sau e doar faptul ca eram"copii( adolescenti!)"? Mi se pare interesanta opinia romanilor de acasa despre ei insisi si despre cum traiesc. Pierzindu-ma in lumea literelor, lux pe care nu mi-l mai pot permite aproape deloc in ultimul timp, am dat peste un articol. Era ca si cum as fi vorbit eu cu aceleasi cuvinte, aceleasi idei , aceleasi nedumeriri si aceleasi dezamagiri! Si totusi cu o bucurie de o imensitate inexplicabila, la tot ce a fost!"Revedere peste ani si bani
“Mi-e dor sa mai merg la un ceai,/ Sa fiu liceanul balai,/ Sa n-am decat bani de tramvai”. Adorabil, cand il canta altcineva. Dorul de saracie si junete a devenit un loc comun, nu stiu nicio persoana care sa nu se grozaveasca – la intervale masurate – ca ar vrea sa fie iar student sarac, sa n-aiba dupa ce bea apa (sa aiba, in schimb, din ce-si cumpara o bere ieftina). Ne place sa ne mintim in termeni boemi – desi, admit, daca ne-ar derula cineva vietisoarele pana la 20 de ani (cu traditionala minte de-acum, insa), probabil ca am fi in stare sa umblam cu doi lei in buzunar, din nou. Dar cum nimeni nu ne va nivela ridurile fara botox, exercitiul aducerii aminte ramane o nerealista consolare.
Nu traiam doar alte varste, traiam alte vremuri. Erau ani cand saracia era o virtute si ramificatia imprumuturilor de la unul la altul era cea mai frumoasa harta morala. O suta albastra (da-mi pana iau bursa, ca ti-o dau inapoi…) era un certificat de eliberare temporara din foame si griji. Am mancat atatea conserve de peste in facultate, de-am ajuns promotia de filologi cea mai bogata in proteine, vitamine, fosfor, fier si zinc. Eram niste prapaditi frumosi. Hainele, zaharul, ojele, painea, fierbatoarele, maruntisul, rujurile sidefate, toate astea circulau pe tot palierul caminului studentesc, in cel mai reconfortant ritm.
Cand ne-am intalnit dupa zece ani, aceeasi promotie batea moneda (valuta forte, in orice caz) pe realizarile profesionale, cu accent ascutit pe traversarea lor in lichiditati. Un grup de coafate, in ciuful carora se zarea artizanatul hairstylistilor, plus un grup de intelectuali fiabili, 4 x 4, umpleau un amfiteatru prafos si impunator, acolo unde, pe vremuri, scriam cursuri cu pixul pe foi si mancam, in pauza, paine cu gem. Fiecare coleg avea remorcat dupa abisalul sine cate un partener la fel de bine echipat ca el. Oameni care in facultate trageau din aceeasi tigara povesteau acum ca se lasasera de fumat (si se apucasera de single malt, ma rog).
Banii sunt termitele care ne-au ros moralul si ne-au convins ca nu putem trai decat prin amabilitatea lor. Am sa aud destule voci pretinzand ca banii nu sunt importanti, veti avea ocazia sa luati la cunostinta abordari biblic de verticale, in care glasuitorii ne vor blama pentru superficialitatea noastra. Mda.
M-am batut si eu cu pumnul in piept, ani de zile, ca pot trai si mai boem, si mai saraca, si mai de-la-salariu-la-salariu, dar am abdicat rapid si elocvent de la aceste principii. Halucinam. Chiar si in iubirile mele, m-am lovit de pofta si necesitatea banilor, nu reuseam sa fiu suficient de frumoasa fara investitii rezonabile in haine, cosmetica si accesorii convingatoare. Poti taia de pe lista destule farafastacuri, dar la un moment dat ramai cu creionul in aer, intr-o tampeala dramatica, si vezi ca, daca mai tai ceva, ai ratat proiectul.
De la un moment incolo, esti evaluat si dupa chiverniseala ta. Daca treci de 30 de ani si n-ai masina, un pui de casa si un flux viril de cash in geanta, deja frizezi ratarea, in ochii semenilor tai atat de amabili. Familii bine incleiate s-au spart in bucati din motive materiale, sotii artisti au fost parasiti de sotiile business-women pentru niste soti business-men, dupa cum nevestele artiste au fost parasite lacramos pentru diverse managerite trufase. O vreme, ma revoltam galagios, pana am realizat ce caraghioasa sunt. Eu insami stiu ce important e ca lipsa banilor sa nu-ti obstructioneze visurile. Am prieteni saraci care au fost nevoiti sa renunte la zeci de planuri superbe, fiindca taxa se platea in roni – asa ca au ales sa plateasca taxa in lacrimi, la cursul zilei.
Nu e nici momentul, nici tara in care sa exersam curatenia saraciei. Smerenia si modestia nu mai au nimic comun cu nuditatea portmoneului, iar un om care se aprovizioneaza de la reduceri nu va fi niciodata prea seducator. Ma intristeaza acest tablou si acest cod nemernic de virtuti rusinoase, dar a trebuit sa admit ca saracia vine cu complicatii maligne. Criza economica nu mai izbuteste sa fie scuza pentru nimeni, atata vreme cat multi se strecoara pe terenul ei minat si scapa cu toate mainile si picioarele intregi. Limitarile materiale trag dupa ele, inversunate, frustrarile estetice, lipsa vacantelor, aspectul mat al unei existente care nu incita curiozitatea nimanui. Atrag robia, disperarea, resemnarea de a ramane intr-o familie chinuitoare, fiindca nu ai unde sa te duci, fara bani in buzunar. In acest secol, inca mai cunosc oameni care nu se pot rupe de o relatie sau dintr-o casnicie, fiindca nu pot trai pe cont propriu si nimeni nu le intinde nicio mana. E un cerc vicios, nimeni nu-ti acorda credit daca la 35 de ani esti sarac, te considera un incapabil care nu merita sansa descotorosirii de mlastina.
Nu stiu ce m-a apucat cu subiectul asta. Nu sunt bogata, nu sunt nici saraca, dar cand am calculat cate haine, cosmetice, abonamente la fitness si inot, vacante, gadget-uri, branduri, incursiuni mondene si cocktail-uri fancy iti trebuie ca sa pari interesant si fin, am renuntat sa scriu despre dragoste, cum planuisem. Poate si pentru ca dragostea era un ingredient – la fel de aromat si activ, vezi bine - inclusiv in acest talmes-balmes mercantil".
“Mi-e dor sa mai merg la un ceai,/ Sa fiu liceanul balai,/ Sa n-am decat bani de tramvai”. Adorabil, cand il canta altcineva. Dorul de saracie si junete a devenit un loc comun, nu stiu nicio persoana care sa nu se grozaveasca – la intervale masurate – ca ar vrea sa fie iar student sarac, sa n-aiba dupa ce bea apa (sa aiba, in schimb, din ce-si cumpara o bere ieftina). Ne place sa ne mintim in termeni boemi – desi, admit, daca ne-ar derula cineva vietisoarele pana la 20 de ani (cu traditionala minte de-acum, insa), probabil ca am fi in stare sa umblam cu doi lei in buzunar, din nou. Dar cum nimeni nu ne va nivela ridurile fara botox, exercitiul aducerii aminte ramane o nerealista consolare.
Nu traiam doar alte varste, traiam alte vremuri. Erau ani cand saracia era o virtute si ramificatia imprumuturilor de la unul la altul era cea mai frumoasa harta morala. O suta albastra (da-mi pana iau bursa, ca ti-o dau inapoi…) era un certificat de eliberare temporara din foame si griji. Am mancat atatea conserve de peste in facultate, de-am ajuns promotia de filologi cea mai bogata in proteine, vitamine, fosfor, fier si zinc. Eram niste prapaditi frumosi. Hainele, zaharul, ojele, painea, fierbatoarele, maruntisul, rujurile sidefate, toate astea circulau pe tot palierul caminului studentesc, in cel mai reconfortant ritm.
Cand ne-am intalnit dupa zece ani, aceeasi promotie batea moneda (valuta forte, in orice caz) pe realizarile profesionale, cu accent ascutit pe traversarea lor in lichiditati. Un grup de coafate, in ciuful carora se zarea artizanatul hairstylistilor, plus un grup de intelectuali fiabili, 4 x 4, umpleau un amfiteatru prafos si impunator, acolo unde, pe vremuri, scriam cursuri cu pixul pe foi si mancam, in pauza, paine cu gem. Fiecare coleg avea remorcat dupa abisalul sine cate un partener la fel de bine echipat ca el. Oameni care in facultate trageau din aceeasi tigara povesteau acum ca se lasasera de fumat (si se apucasera de single malt, ma rog).
Banii sunt termitele care ne-au ros moralul si ne-au convins ca nu putem trai decat prin amabilitatea lor. Am sa aud destule voci pretinzand ca banii nu sunt importanti, veti avea ocazia sa luati la cunostinta abordari biblic de verticale, in care glasuitorii ne vor blama pentru superficialitatea noastra. Mda.
M-am batut si eu cu pumnul in piept, ani de zile, ca pot trai si mai boem, si mai saraca, si mai de-la-salariu-la-salariu, dar am abdicat rapid si elocvent de la aceste principii. Halucinam. Chiar si in iubirile mele, m-am lovit de pofta si necesitatea banilor, nu reuseam sa fiu suficient de frumoasa fara investitii rezonabile in haine, cosmetica si accesorii convingatoare. Poti taia de pe lista destule farafastacuri, dar la un moment dat ramai cu creionul in aer, intr-o tampeala dramatica, si vezi ca, daca mai tai ceva, ai ratat proiectul.
De la un moment incolo, esti evaluat si dupa chiverniseala ta. Daca treci de 30 de ani si n-ai masina, un pui de casa si un flux viril de cash in geanta, deja frizezi ratarea, in ochii semenilor tai atat de amabili. Familii bine incleiate s-au spart in bucati din motive materiale, sotii artisti au fost parasiti de sotiile business-women pentru niste soti business-men, dupa cum nevestele artiste au fost parasite lacramos pentru diverse managerite trufase. O vreme, ma revoltam galagios, pana am realizat ce caraghioasa sunt. Eu insami stiu ce important e ca lipsa banilor sa nu-ti obstructioneze visurile. Am prieteni saraci care au fost nevoiti sa renunte la zeci de planuri superbe, fiindca taxa se platea in roni – asa ca au ales sa plateasca taxa in lacrimi, la cursul zilei.
Nu e nici momentul, nici tara in care sa exersam curatenia saraciei. Smerenia si modestia nu mai au nimic comun cu nuditatea portmoneului, iar un om care se aprovizioneaza de la reduceri nu va fi niciodata prea seducator. Ma intristeaza acest tablou si acest cod nemernic de virtuti rusinoase, dar a trebuit sa admit ca saracia vine cu complicatii maligne. Criza economica nu mai izbuteste sa fie scuza pentru nimeni, atata vreme cat multi se strecoara pe terenul ei minat si scapa cu toate mainile si picioarele intregi. Limitarile materiale trag dupa ele, inversunate, frustrarile estetice, lipsa vacantelor, aspectul mat al unei existente care nu incita curiozitatea nimanui. Atrag robia, disperarea, resemnarea de a ramane intr-o familie chinuitoare, fiindca nu ai unde sa te duci, fara bani in buzunar. In acest secol, inca mai cunosc oameni care nu se pot rupe de o relatie sau dintr-o casnicie, fiindca nu pot trai pe cont propriu si nimeni nu le intinde nicio mana. E un cerc vicios, nimeni nu-ti acorda credit daca la 35 de ani esti sarac, te considera un incapabil care nu merita sansa descotorosirii de mlastina.
Nu stiu ce m-a apucat cu subiectul asta. Nu sunt bogata, nu sunt nici saraca, dar cand am calculat cate haine, cosmetice, abonamente la fitness si inot, vacante, gadget-uri, branduri, incursiuni mondene si cocktail-uri fancy iti trebuie ca sa pari interesant si fin, am renuntat sa scriu despre dragoste, cum planuisem. Poate si pentru ca dragostea era un ingredient – la fel de aromat si activ, vezi bine - inclusiv in acest talmes-balmes mercantil".
Etichete: avere, bani, casa, come fare soldi, cuvinte, familia, filme, haine, iubire, lux, machina, masina, muzica, nostalgie, orase, parole, strainatate, trecut 0 comentarii
domenica 28 marzo 2010
Fiori di primavera,ode!
domenica 28 marzo 2010
L’inverno è ormai passato,
l’epoca delle piogge se n’è andata.
I fiori sono apparsi sulla terra
Ed in questo momento è primavera.
E’ tempo di cantare.
La voce della tortora è nell’aria,
e il fico ha messo i primaticci teneri:
le viti in fiore mandano profumi.
(Da Il Cantico dei cantici )
Io sono la primavera
Lucciole belle, venite da me;
son principessa, son figlia di re.
Ho trecce d'oro filato fino
ho un usignolo che canta su un pino,
una corona di nidi alle gronde,
una cascata di glicini bionde,
un rivo garrulo, limpido, fresco,
fiori di mandorlo, fiori di pesco.
Ho veste verde di vento cucita
tutta di piccoli fiori fiorita;
occhi di stelle nel viso sereno,
dolce profumo di viole e di fieno
e per il sonno dei bimbi tranquilli
la ninna nanna felice dei grilli.
(G.Carducci)
1 comentarii
sabato 27 marzo 2010
E cosi è incominciata anche la vera Primavera!
sabato 27 marzo 2010
- E si carri lettori, il 21 marzo abbiamo festeggiato ( o pure no ) il arrivo della primavera. Voglia di fare sport o non soltanto? Arriva il Sole, arriva il caldo e fra un po’ niente e nessuna ci terra fermi in casa. Mi dimenticherete allora? Vi “rivedrò “ solo in autunno? Io spero di no. Per che io ci sarò e vi aspetterò tutti i giorni. Un piccolo assaggio primaverile: lo sapevate che il 21 marzo è la Giornata Mondiale della Poesia, evento voluto dall'UNESCO, programmato in concomitanza con l'inizio della. La parola "equinozio" deriva dal latino e significa "notte uguale" [al dì]. E questo non è tutto. Agli equinozi, intesi come giorni di calendario, il Sole sorge quasi esattamente ad est e tramonta quasi esattamente ad ovest; ma non esattamente, in quanto (per definizione) l'equinozio è un preciso istante che quindi può, al massimo, coincidere con uno dei due eventi, ma non prodursi due volte nell'arco di 12 ore. Nell'emisfero settentrionale, l'equinozio di marzo (che cade il 20 o 21 marzo) è l'equinozio di primavera, e l'equinozio di settembre (che cade il 22 o il 23 settembre) è l'equinozio d'autunno; nell'emisfero meridionale, questi termini sono invertiti. Sham El Nessim era un'antica festività egiziana le cui tracce risalgono a circa 4700 anni fa. Resta una delle feste pubbliche Egiziane, cade il lunedì e coincide con l'equinozio di primavera.
- Per il Cristianesimo, le date degli equinozi di 2000 anni fa, dunque tenendo conto dello sfasamento dovuto alla precessione degli equinozi, corrispondono al giorno e alla festività liturgica del concepimento di Gesù (equinozio primaverile=Annunciazione) e di Giovanni Battista (equinozio autunnale).
- I calcoli per il giorno di Pasqua nella chiesa Cristiana (la prima domenica dopo la prima luna piena contemporanea o successiva all'equinozio di marzo), usa la sua definizione specifica dell'equinozio - che capita sempre il 21 marzo. Il giorno di Pasqua può capitare al più presto il 22 marzo.
- L'equinozio di marzo segna il primo giorno dell'anno per una varietà di calendari, inclusi il calendario Iraniano, il calendario Bahá'í. Il festival Persiano (Iraniano) del Naw-Ruz viene celebrato in questo giorno. Nell'antica mitologia persiana, Jamshid, il re mitico della Persia, ascese al trono in questo giorno e ogni anno quest'evento viene commemorato con feste per due settimane. Queste feste rievocano la storia della creazione e l'antica cosmologia del popolo Iraniano e Persiano. È un giorno di festa anche per l'Azarbaijan, l'Afganistan, l'India, la Turchia, Zanzibar, l'Albania e diversi paesi dell'Asia Centrale, è festa anche per i Kurdi. È inoltre una festività Zoroastrina, è anche un giorno sacro per i seguaci della Fede Bahá'í e per i musulmani Ismaili Nizari comunemente chiamati come gli Aga Khanis.
- Come si vede ce solo l” imbarazzo della scelta.
E cosi è incominciata anche la vera Primavera!
Etichete: 1 martie, caldo, il tempo, martisot, primavara, primavera, sorpresa 0 comentarii
Gocce di intelligenza umana “saporite” con la spiritualità, cioè essenza della vita stessa
Hanno deto:
“Anche se le leggi della matematica si riferiscono alla realtà, non possiedono una
veridicità assoluta, e se l’avessero, allora non si riferirebbero alla realtà.”
“Quando un uomo siede un’ora in compagnia di una bella ragazza, sembra sia
passato un minuto. Ma fatelo sedere su una stufa per un minuto e gli sembrerà
più lungo di qualsiasi ora. Questa è la relatività.”Albert Einstein
“Non è possibile o non è facile mutare col ragionamento ciò che da molto tempo
si è impresso nel carattere.” Aristotele
“L’Uomo passa la prima metà della sua vita a rovinarsi la salute e la seconda metà alla ricerca di guarire.
“Le donne non si comprendono, si amano. (La Sfinge senza segreti)
“Una persona sensibile è quella che, avendo i calli, pesta sempre i piedi altrui.
(da Il razzo illustre)” Oscar Wilde
“La buona educazione consiste nel nascondere quanto bene pensiamo di
noi stessi e quanto male degli altri. (dai Taccuini)
“La responsabilità è individuale, non della comunità. (L’uomo che corruppe Hadleyburg),”MarkTwain
“È stato detto che la bellezza è una promessa di felicità. Inversamente, la
possibilità del piacere può essere un principio di bellezza. ( La prigioniera),” Marcel Proust
“Una moglie è uno schiavo che bisogna saper mettere su un trono.” (Honoré de Balzac)
"La giovinezza è felice perché ha la capacità di vedere la bellezza. Chiunque sia in
grado di mantenere la capacità di vedere la bellezza non diventerà mai vecchio.” (Franz Kafka)“
"Occhio per occhio renderebbe il mondo intero cieco.” Mahatma Gandhi
“È vero che non sei responsabile di quello che sei, ma sei responsabile di quello
“È vero che non sei responsabile di quello che sei, ma sei responsabile di quello
che fai di ciò che sei.“(Jean - Paul Sartre)
“La responsabilità è il prezzo della grandezza.” (Winston Churchill)
“L’umiltà è l’anticamera di tutte le perfezioni.” (Marcel Aymé)
“La responsabilità è il prezzo della grandezza.” (Winston Churchill)
“L’umiltà è l’anticamera di tutte le perfezioni.” (Marcel Aymé)
“La nostalgia è rendersi conto che le cose non erano insopportabili come sembravano allora. (Legge,di,Grimes)“
"Per il mercante anche l’onestà è una speculazione.” (Charles Baudelaire)
“Due cose sono infinite: l’universo e la stupidità umana, e non sono sicuro circa il l’universo.” Albert Einstein
“Due cose sono infinite: l’universo e la stupidità umana, e non sono sicuro circa il l’universo.” Albert Einstein
“È meglio una fine disperata che una disperazione senza fine.” (J.Morrison)
Etichete: come è, della foto, è per anima, il si, lavorare, metafisica, mia moglie, non è, non più, Non sono, per non onestà, quali sono, si per Aristotele, si possono 0 comentarii
Un grande giorno per il Dio dell’ amore!
Buon San Valentino carissimi lettori! Sono le mie prime righe a quello che si vuole e diventerà il libro più letto dell’ anno 2010! Ve lo avevo detto : non è un semplice blog !!Ciao,ciao ! Vi piace la poesia? Non ce giorno più opportuno per una poesia che San Valentino! Regalatevi questo immenso ed infinito piacere!
Paris at night
Tre fiammiferi accesi uno per uno nella notte
Il primo per vederti tutto il viso
Il secondo per vederti gli occhi
L'ultimo per vedere la tua bocca
E tutto il buio per ricordarmi queste cose
Mentre ti stringo fra le braccia.
Jacques Prevert, da "Poesie d'Amore"
William Shakespeare
La ricchezza del mio cuore è infinita come il mare, così profondo il mio amore: più te ne do, più ne ho, perché entrambi sono infiniti
Oscar Wilde
Che il vostro cuore sia sempre colmo d'amore. Una vita senza amore è come un giardino senza sole e coi fiori appassiti. La coscienza di amare ed essere amati regalano tale calore e ricchezza alla vita che nient'altro può portare. Emily Dickinson
Che l'amore è tutto è tutto cio' che sappiamo dell'amore.
M. Gandhi
Tu ed io siamo una cosa sola. Non posso farti del male senza ferirmi.
Ant Saint ExuperyTu ed io siamo una cosa sola. Non posso farti del male senza ferirmi.
Amare non significa guardarsi negli occhi, ma guardare insieme verso la stessa meta.
Etichete: amarsi, amiche, amici, amico, amore, amori, cercasi amore, che è, chi è, come è, d amore, è per, è più, non più, per non, san Valentino, tutto è 0 comentarii
mercoledì 24 marzo 2010
Un libro ogni giorno
mercoledì 24 marzo 2010
Un libro per tutti, pieno di sorprese, che ti da tanto e nulla ti chiede! Un libro on line che vi porterà ad essere di più quello che volete esserlo! Quello che non avete avuto come immaginare ma sognavate da tempo! L"avventura che si trova solo in un grande libro e neanche i film ce la possono raccontare !
l bel romanzo non deve essere la storia di un’eccezione. Deve essere un brano della vita di tutti i giorni, in cui ognuno si riconosca, e che tuttavia insegni agli uomini qualche cosa che non tutti vedevano. (Maxence Van der Meersch)
Forse non ci sono giorni della nostra adolescenza vissuti con altrettanta pienezza di quelli che abbiamo creduto di trascorrere senza averli vissuti, quelli passati in compagnia del libro prediletto. Tutto ciò che li riempiva agli occhi degli altri e che noi evitavamo come un ostacolo volgare a un piacere divino: il gioco che un amico veniva a proporci proprio nel punto più interessante, l’ape fastidiosa o il raggio di sole che ci costringevano ad alzare gli occhi dalla pagina o a cambiare posto, la merenda che ci avevano fatto portar dietro e che lasciavamo sul banco lì accanto senza toccarla, mentre il sole sopra di noi diminuiva di intensità nel cielo blu, la cena per la quale si era dovuti rientrare e durante la quale non abbiamo pensato ad altro che a quando saremmo tornati di sopra a finire il capitolo interrotto. Valentin-Louis-Georges-Eugène-Marcel Proust
Etichete: avventura, barzellette, come fare soldi, come senza, con che è il più, di italiano, frasi di amore, il che di non essere, non c'è, non che è un libro, non è, trama film 0 comentarii
mercoledì 17 marzo 2010
Conoscenza ed esperienza dei grandi libri
mercoledì 17 marzo 2010
„Avete timore di Dio e tenete i Suoi comandamenti, perché questo è l'unico dovere dell'uomo”. Ecclesiastul! Si tratta di un dramma agitata di un guaritore di talento, un uomo che ha la passione per superare la malattia e la morte e si presenta in una brutale Englitera sassone e ignorante ad un grande dottore dell’ tempo. Ispahan, il medico della scuola di medicina più al avanguardia di allora; era il più grande ed conosciuto in Europa come Avicenna. Una vita dedicata alla conoscenza ed a aiutare il prossimo! Quando ero bambina non avevo diritto ad una religione ! Mi era stato proibito a scuola dai nostri insegnanti, che non facevano altro che rampicarsi sulle cosi dette grandi idee comuniste! Ora non che io sono stata molto particolare, ma la cosa mi mese in difficoltà un bel giorno di pasqua di tanti, ma tanti anni fa! Come tanti altri bambini dopo la scuola mi recai al cimitero per guardare quello che da noi si chiamava: il rito delle acque! Voi direte ma cosa mai può essere ? Ogni anno in Romania un mese e mezzo prima della pasqua la gente si prepara con ardore potrei dire per l”arrivo del grande evento. Non so da tutte le parte quanto tanto ma da noi nell’ sud ovest dell’”Romania la gente, i bambini, tutto si mette in un movimento continuo, tutto diventa frenetico, e la vita riceve un altro colore. Tra le altre cose da fare e rifare e il rito delle acque! Chi ha in modo particolare la voglia di ricordare e onorare i suoi carri defunti allora incarica uno o due o più bambini a portare della acqua di sorgente pura e benedetta come richiesto dalla tradizione, ad altra gente sopratutto gente bisognosa. Certo la cosa sembra al quanto strana ma con tale rituale si è convinti di dare acqua alle anime che non ci sono più tra di noi. E di gente bisognosa ce ne sempre sopratutto gli anziani. Dale nostre parti le canalizzazioni mancano dell’ tutto! Cosi io feci avanti ed indietro la nostra colina che allora sembrava una montagna, per tutte due settimane intere aspettando la mia ricompensa che devo dire era tutto”altro che da ignorare. Il fatto è che qualcuno mi avvisto all’ cimitero e per la mia sorpresa mi trovai con i voti scolastici al capitolo comportamento scolastico „ diminuiti di due punti, cioè non avevo più dieci su tutta la linea ma ben si un grande 8 interagiva sulla mia pagella. E no, a quei tempi non era proprio una cosa da poco; non si usava il bullismo che ce oggi nelle scuole. E andare all’ università dipendeva di aver il massimo in comportamento su tutta la durata dei studi elementari ed in liceo. Durante quei 12 anni succedeva di tutto ma non potevi mai permetterti di non avere il massimo in disciplina”. La nona andò su tutte le furie, arrivo a scuola più scalza” che viceversa! Nessuno non avrebbe mai potuto immaginare che la sua nipote perdesse punti proprio in questo capitolo. Lei che fu la prima donna ed la seconda persona del paese pronta ad rinunciare alle sue terre quando il comunismo”porto la sua vera faccia con la forza d”avanti a tutti. Non fece la difficile e si curo de la famiglia con dignità e soffri in silenzio tutti quei anni di miseria, povertà e malattia. Non ce niente di più bello che quello di veder” le tue nipote salire sul palco scolastico alla fine dell’ anno per raccogliere il frutto dell’ loro e dell’ tuo impegno ! Ed io e la mia sorella eravamo le prime dalle nostre classi . A questo punto la riunione del consiglio scolastico era inevitabile. La parte bella era che più della meta dei membri attivi dell’”allora partito comunista (dove era un obbligo oneroso far parte!!!) si sono messi in contatto con il direttore della scuola. Non ce bisogno di dirvi che tutto era una campagna diffamatore alla religione che prima di tutto teneva la gente unita tra di loro. L”intervento della nona e di suoi compaesani mi rimesse nell’ ordine dell’ giorno e alla fine dell’ semestre l”incidente” era dimenticato! Io ero attiva più che mai e le mie visite in chiesa o all’ cimitero non diminuirono mai. Nella sera della riunione scolastica nove uomini e una donna entrarono in una piccola aula scolastica e si siederò su delle piccole panche create apposta per allievi piccoli come noi. Ma le loro parole furono grandi e vinsero la battaglia della liberta di un bambino con tanto di tradizioni implementate e con il poco sapere della fede contro quello che il comunismo” chiamava i primi segnali di ribelle anticomunismo! Sapessero loro allora come allora quanta ragione avevano nell’ mio caso. Solo nell’ mio caso pero. Ma io mi dividevo contenta le mele e i dolci ricevuti per il mio rituale dell’ acqua con la mia sorella. E con l”innocenza dell’ bambino ”dentro di me, che allora era ancora un pregio, io vinsi una battaglia, indirettamente, ma pure mia, che per cinquanta anni il genere umano ignorante, presuntuoso ed mal informato dell mio paese non riuscì mai a vincere. La sera seguente uno dei nove uomini presente alla riunione, ci porto come all solito il giornale. Mi accarezzo i cappelli appena tagliati a casco e mi disse: ricorda cara mia, che tu potrai sempre dire come loro, e fare come te. La testa piegata non viene mai tagliata! Tu sappi piegarla nell’ modo che alla sera ritrovi sempre Dio nella più semplice preghiera. E non lasciare mai che gli altri ti derubano di quel che solo Dio ti ha dato. Mi parlava un uomo, una persona buona e di un cuore molto sensibile. Alto grosso come era non avresti pensato di sentir da lui quelle parole. Ma il mio povero”nenea”Nicola, messe le semi di una grande mente dentro di me, ancor”una piccola bambina . Facevo la seconda elementare. Loro erano i grandi ed anche i membri di una istituzione che ha messo in ginocchio il popolo rumeno. Ma per la grazia di Dio ha sempre esistito gente come lui e la mia nona e de per questo che io sono oggi qui a scrivere per voi. Un po’ anche per me. Ma sopratutto per voi. E il mio carissimo signor” Nicola andò tranquillo e sorridente avanti all’ prossimo cliente, portandoli il giornale. Faceva semplicemente il suo lavoro.
Etichete: acqua, amore, anima, campagna, casa, corriere, cuore, eventi, giornale, il che, immagini di guerra, libro, notizie, opinioni, pasqua, pubblicità, religione, ricordi, rispetto, scuola 1 comentarii
martedì 16 marzo 2010
Qualcosa per capirci meglio
martedì 16 marzo 2010
Quello che non avete avuto come immaginare ma sognavate da tempo!L "avventura che si trova solo in un grande libro e neanche i più grandi film ce lo raccontano !
Un libro on-line come una magia, un po’ di tutto su tutti e di tutto quanto che ce nella vita; gente, eventi, storia, biografia delle persone che più, non ci siano; il profumo dei tempi passati, l”invito che ogni uno deve dire la sua, le novità mese al antipodo di quello che era vecchio, e cose che sono vecchie ma sempre nuove rimangono; il consiglio che cercate ed l”aiuto che non speravate! Scuola, politica,sport e poesia, letteratura, arte ed architettura, il corpo e la salute, sorrisi, lacrime, speranze e misteri, giochi e proverbi! Tutto quello che vuoi e non vuoi! che io ormai ti dià! Tutto quello che ti piace e non conosci ancora! Classico, nuovo, od apparso in questa ora! Lamenti vecchi e novicele. Un arcobaleno di parole ed idee ! Cose che ti fanno vivere! Pubblicità che ti aiuta a vivere! E poi di nuovo piangere e poi ancor sorridere! Un libro come una sfida da vincere!
Sembra un gioco ma è un libro, sembra una casa ma è un affitto, cerchi un arredamento, fai previsioni,voli su nell’cielo e al mare crolli, sogni film, musica ed arte, auto e libro che gli spiega forse tutte quante; conosci te stesso ed il mondo intero, io ti invito: bianco sull’ nero; scarica la musica, messenger 2009, navigare un pò per offerte lavoro, auto di epoca, rc di notte, quadro dell’ nipote; cerco uomo donna, tutto sembra caos, ma è vita vera per il mondo intero, come una cucina; cane corso, mare, vacanze da cercare, immobiliare; pasqua e gatti, animali per bambini e giochi, telefoni viaggi regalare; soldi da guadagnare, hotel, agriturismo, oroscopo, comunicazione, ricambi di auto ed allora vai, tutto ti aspetta: Milano, Roma, Firenze, Venezia, Palermo ,Catania e Pisa, tutto quel che sia!
Nuoto coi delfini; poi ce sport da fare; manca la montagna; anche gli andare; ricette, diete si per dimagrire ce un bell d"afare, trovare mercatini di natale! tutto in un giorno; Dio che lavoro! Non ce più dell tempo, vivo un pò part time; mi rimane solo pittura, canto, poesia e la frenesia; non dimenticare calcio di strada, brava ecco tutto quanto, viva Italia!Credevate forse un gioco fatto per magia; seguitimi pero anche se è pazzia!Sembra un gioco ma è un libro, sembra una casa ma è un affitto, cerchi un arredamento, fai previsioni,voli su nell’cielo e al mare crolli, sogni film, musica ed arte, auto e libro che gli spiega forse tutte quante; conosci te stesso ed il mondo intero, io ti invito: bianco sull’ nero; scarica la musica, messenger 2009, navigare un pò per offerte lavoro, auto di epoca, rc di notte, quadro dell’ nipote; cerco uomo donna, tutto sembra caos, ma è vita vera per il mondo intero, come una cucina; cane corso, mare, vacanze da cercare, immobiliare; pasqua e gatti, animali per bambini e giochi, telefoni viaggi regalare; soldi da guadagnare, hotel, agriturismo, oroscopo, comunicazione, ricambi di auto ed allora vai, tutto ti aspetta: Milano, Roma, Firenze, Venezia, Palermo ,Catania e Pisa, tutto quel che sia!
Etichete: animali, annunci, auto usate, cani, cerco lavoro, elettrodomestici, estero, gatti, giochi, immobiliare, mare, messenger 2009, noleggio, oroscopo, pasqua, rc auto, vacanze, vendo auto 0 comentarii
sabato 13 marzo 2010
un altro giorno!8 Marzo, la festa della donna!
sabato 13 marzo 2010
8 Marzo, la festa della donna!
Frasi Aforismi, un luogo dove scrivere in completa libertà tutto ciò che ti sta nel cuore, lascia una tua Citazione, un Aforisma, una Frase e trasformalo in Dedica per qualcuno che ami!
Colora la tua giornata con le dediche, frasi, aforismi, citazioni che più ami. Stai leggendo un libro e trovi una frase che desideri proprio condividere? Non esitare, scrivila qui.
Tu dammi mille baci, e quindi cento, poi dammene altri mille, e quindi cento, quindi mille continui, e quindi cento.
Tra la nostra anima e il nostro corpo ci sono tante piccole finestre, da lì, se sono aperte, passano le emozioni, se sono socchiuse filtrano appena, solo l’amore le può spalancare tutte insieme e di colpo, come una raffica di vento.
Susanna Tamaro, da “Va dove ti porta il cuore”
Alzati
Ama per sempre
Sbagliati
Non serve a niente
Vivere
Se non ci si dà
Alzati
Dentro al cielo
E luccica
Spazio infinito e libertà
Che non finirà mai
Gianna Nannini, Giorgia, dalla Canzone “Salvami”
Ricordo quel profumo delicato e inconfondibile, che ancora oggi mi avvolge quando apro una vecchia scatola di vestiti di mia madre. Ricordo le sue mani morbide e quegli abbracci forti che mi dicevano tutto il suo amore. Ricordo i suoi capelli lunghi, i suoi piedi scalzi, che da bambino spesso accarezzavo mentre si truccava. Ogni volta che doveva uscire per andare a una cena o a un cocktail, mi diceva: <<Oh,se solo potessi restare a mangiare in cucina con te!>>
Audrey Hepburn, Un’Anima Elegante (Capitolo 2, Pag.30)
La vita è breve: evitiamo, dunque, programmi troppo estesi: ogni giorno, ogni ora ci mostra la nostra nullità e ricorda a noi smemorati, con qualche nuovo argomento, la nostra fragile natura. Allora noi, che facciamo programmi come se la nostra vita fosse eterna, siamo costretti a pensare alla morte. Si volge, infatti, ad attendere il futuro solo chi non sa vivere il presente.
Seneca, da “L’arte di vivere”
La filosofia non serve a nulla, dirai; ma sappi che proprio perché priva del legame di servitù è il sapere più nobile.
Aristotele, da Metafisica I, 2, 982b
L’amore è la risposta, ma mentre aspettate la risposta, il sesso può suggerire delle ottime domande.
-Woody Allen-
Etichete: anima, canzone, cercasi amore, cuore, fede, giorni di guera, immagini di guerra, L”amore, libro, trova 0 comentarii
Iscriviti a:
Post (Atom)
