Copilaria, adolescenta sau antagonismul trecutului ne confera viziunea a tot"ce a fost si nu va mai fi"?Ce anume ne facem sa regretam cu atita nostalgie trecutul privind spre viitor si traind intr-un prezent care niciodata nu ne va multumi? E oare "vina" vremurilor "grele si frumoase de demult" sau e doar faptul ca eram"copii( adolescenti!)"? Mi se pare interesanta opinia romanilor de acasa despre ei insisi si despre cum traiesc. Pierzindu-ma in lumea literelor, lux pe care nu mi-l mai pot permite aproape deloc in ultimul timp, am dat peste un articol. Era ca si cum as fi vorbit eu cu aceleasi cuvinte, aceleasi idei , aceleasi nedumeriri si aceleasi dezamagiri! Si totusi cu o bucurie de o imensitate inexplicabila, la tot ce a fost!"Revedere peste ani si bani
“Mi-e dor sa mai merg la un ceai,/ Sa fiu liceanul balai,/ Sa n-am decat bani de tramvai”. Adorabil, cand il canta altcineva. Dorul de saracie si junete a devenit un loc comun, nu stiu nicio persoana care sa nu se grozaveasca – la intervale masurate – ca ar vrea sa fie iar student sarac, sa n-aiba dupa ce bea apa (sa aiba, in schimb, din ce-si cumpara o bere ieftina). Ne place sa ne mintim in termeni boemi – desi, admit, daca ne-ar derula cineva vietisoarele pana la 20 de ani (cu traditionala minte de-acum, insa), probabil ca am fi in stare sa umblam cu doi lei in buzunar, din nou. Dar cum nimeni nu ne va nivela ridurile fara botox, exercitiul aducerii aminte ramane o nerealista consolare.
Nu traiam doar alte varste, traiam alte vremuri. Erau ani cand saracia era o virtute si ramificatia imprumuturilor de la unul la altul era cea mai frumoasa harta morala. O suta albastra (da-mi pana iau bursa, ca ti-o dau inapoi…) era un certificat de eliberare temporara din foame si griji. Am mancat atatea conserve de peste in facultate, de-am ajuns promotia de filologi cea mai bogata in proteine, vitamine, fosfor, fier si zinc. Eram niste prapaditi frumosi. Hainele, zaharul, ojele, painea, fierbatoarele, maruntisul, rujurile sidefate, toate astea circulau pe tot palierul caminului studentesc, in cel mai reconfortant ritm.
Cand ne-am intalnit dupa zece ani, aceeasi promotie batea moneda (valuta forte, in orice caz) pe realizarile profesionale, cu accent ascutit pe traversarea lor in lichiditati. Un grup de coafate, in ciuful carora se zarea artizanatul hairstylistilor, plus un grup de intelectuali fiabili, 4 x 4, umpleau un amfiteatru prafos si impunator, acolo unde, pe vremuri, scriam cursuri cu pixul pe foi si mancam, in pauza, paine cu gem. Fiecare coleg avea remorcat dupa abisalul sine cate un partener la fel de bine echipat ca el. Oameni care in facultate trageau din aceeasi tigara povesteau acum ca se lasasera de fumat (si se apucasera de single malt, ma rog).
Banii sunt termitele care ne-au ros moralul si ne-au convins ca nu putem trai decat prin amabilitatea lor. Am sa aud destule voci pretinzand ca banii nu sunt importanti, veti avea ocazia sa luati la cunostinta abordari biblic de verticale, in care glasuitorii ne vor blama pentru superficialitatea noastra. Mda.
M-am batut si eu cu pumnul in piept, ani de zile, ca pot trai si mai boem, si mai saraca, si mai de-la-salariu-la-salariu, dar am abdicat rapid si elocvent de la aceste principii. Halucinam. Chiar si in iubirile mele, m-am lovit de pofta si necesitatea banilor, nu reuseam sa fiu suficient de frumoasa fara investitii rezonabile in haine, cosmetica si accesorii convingatoare. Poti taia de pe lista destule farafastacuri, dar la un moment dat ramai cu creionul in aer, intr-o tampeala dramatica, si vezi ca, daca mai tai ceva, ai ratat proiectul.
De la un moment incolo, esti evaluat si dupa chiverniseala ta. Daca treci de 30 de ani si n-ai masina, un pui de casa si un flux viril de cash in geanta, deja frizezi ratarea, in ochii semenilor tai atat de amabili. Familii bine incleiate s-au spart in bucati din motive materiale, sotii artisti au fost parasiti de sotiile business-women pentru niste soti business-men, dupa cum nevestele artiste au fost parasite lacramos pentru diverse managerite trufase. O vreme, ma revoltam galagios, pana am realizat ce caraghioasa sunt. Eu insami stiu ce important e ca lipsa banilor sa nu-ti obstructioneze visurile. Am prieteni saraci care au fost nevoiti sa renunte la zeci de planuri superbe, fiindca taxa se platea in roni – asa ca au ales sa plateasca taxa in lacrimi, la cursul zilei.
Nu e nici momentul, nici tara in care sa exersam curatenia saraciei. Smerenia si modestia nu mai au nimic comun cu nuditatea portmoneului, iar un om care se aprovizioneaza de la reduceri nu va fi niciodata prea seducator. Ma intristeaza acest tablou si acest cod nemernic de virtuti rusinoase, dar a trebuit sa admit ca saracia vine cu complicatii maligne. Criza economica nu mai izbuteste sa fie scuza pentru nimeni, atata vreme cat multi se strecoara pe terenul ei minat si scapa cu toate mainile si picioarele intregi. Limitarile materiale trag dupa ele, inversunate, frustrarile estetice, lipsa vacantelor, aspectul mat al unei existente care nu incita curiozitatea nimanui. Atrag robia, disperarea, resemnarea de a ramane intr-o familie chinuitoare, fiindca nu ai unde sa te duci, fara bani in buzunar. In acest secol, inca mai cunosc oameni care nu se pot rupe de o relatie sau dintr-o casnicie, fiindca nu pot trai pe cont propriu si nimeni nu le intinde nicio mana. E un cerc vicios, nimeni nu-ti acorda credit daca la 35 de ani esti sarac, te considera un incapabil care nu merita sansa descotorosirii de mlastina.
Nu stiu ce m-a apucat cu subiectul asta. Nu sunt bogata, nu sunt nici saraca, dar cand am calculat cate haine, cosmetice, abonamente la fitness si inot, vacante, gadget-uri, branduri, incursiuni mondene si cocktail-uri fancy iti trebuie ca sa pari interesant si fin, am renuntat sa scriu despre dragoste, cum planuisem. Poate si pentru ca dragostea era un ingredient – la fel de aromat si activ, vezi bine - inclusiv in acest talmes-balmes mercantil".
“Mi-e dor sa mai merg la un ceai,/ Sa fiu liceanul balai,/ Sa n-am decat bani de tramvai”. Adorabil, cand il canta altcineva. Dorul de saracie si junete a devenit un loc comun, nu stiu nicio persoana care sa nu se grozaveasca – la intervale masurate – ca ar vrea sa fie iar student sarac, sa n-aiba dupa ce bea apa (sa aiba, in schimb, din ce-si cumpara o bere ieftina). Ne place sa ne mintim in termeni boemi – desi, admit, daca ne-ar derula cineva vietisoarele pana la 20 de ani (cu traditionala minte de-acum, insa), probabil ca am fi in stare sa umblam cu doi lei in buzunar, din nou. Dar cum nimeni nu ne va nivela ridurile fara botox, exercitiul aducerii aminte ramane o nerealista consolare.
Nu traiam doar alte varste, traiam alte vremuri. Erau ani cand saracia era o virtute si ramificatia imprumuturilor de la unul la altul era cea mai frumoasa harta morala. O suta albastra (da-mi pana iau bursa, ca ti-o dau inapoi…) era un certificat de eliberare temporara din foame si griji. Am mancat atatea conserve de peste in facultate, de-am ajuns promotia de filologi cea mai bogata in proteine, vitamine, fosfor, fier si zinc. Eram niste prapaditi frumosi. Hainele, zaharul, ojele, painea, fierbatoarele, maruntisul, rujurile sidefate, toate astea circulau pe tot palierul caminului studentesc, in cel mai reconfortant ritm.
Cand ne-am intalnit dupa zece ani, aceeasi promotie batea moneda (valuta forte, in orice caz) pe realizarile profesionale, cu accent ascutit pe traversarea lor in lichiditati. Un grup de coafate, in ciuful carora se zarea artizanatul hairstylistilor, plus un grup de intelectuali fiabili, 4 x 4, umpleau un amfiteatru prafos si impunator, acolo unde, pe vremuri, scriam cursuri cu pixul pe foi si mancam, in pauza, paine cu gem. Fiecare coleg avea remorcat dupa abisalul sine cate un partener la fel de bine echipat ca el. Oameni care in facultate trageau din aceeasi tigara povesteau acum ca se lasasera de fumat (si se apucasera de single malt, ma rog).
Banii sunt termitele care ne-au ros moralul si ne-au convins ca nu putem trai decat prin amabilitatea lor. Am sa aud destule voci pretinzand ca banii nu sunt importanti, veti avea ocazia sa luati la cunostinta abordari biblic de verticale, in care glasuitorii ne vor blama pentru superficialitatea noastra. Mda.
M-am batut si eu cu pumnul in piept, ani de zile, ca pot trai si mai boem, si mai saraca, si mai de-la-salariu-la-salariu, dar am abdicat rapid si elocvent de la aceste principii. Halucinam. Chiar si in iubirile mele, m-am lovit de pofta si necesitatea banilor, nu reuseam sa fiu suficient de frumoasa fara investitii rezonabile in haine, cosmetica si accesorii convingatoare. Poti taia de pe lista destule farafastacuri, dar la un moment dat ramai cu creionul in aer, intr-o tampeala dramatica, si vezi ca, daca mai tai ceva, ai ratat proiectul.
De la un moment incolo, esti evaluat si dupa chiverniseala ta. Daca treci de 30 de ani si n-ai masina, un pui de casa si un flux viril de cash in geanta, deja frizezi ratarea, in ochii semenilor tai atat de amabili. Familii bine incleiate s-au spart in bucati din motive materiale, sotii artisti au fost parasiti de sotiile business-women pentru niste soti business-men, dupa cum nevestele artiste au fost parasite lacramos pentru diverse managerite trufase. O vreme, ma revoltam galagios, pana am realizat ce caraghioasa sunt. Eu insami stiu ce important e ca lipsa banilor sa nu-ti obstructioneze visurile. Am prieteni saraci care au fost nevoiti sa renunte la zeci de planuri superbe, fiindca taxa se platea in roni – asa ca au ales sa plateasca taxa in lacrimi, la cursul zilei.
Nu e nici momentul, nici tara in care sa exersam curatenia saraciei. Smerenia si modestia nu mai au nimic comun cu nuditatea portmoneului, iar un om care se aprovizioneaza de la reduceri nu va fi niciodata prea seducator. Ma intristeaza acest tablou si acest cod nemernic de virtuti rusinoase, dar a trebuit sa admit ca saracia vine cu complicatii maligne. Criza economica nu mai izbuteste sa fie scuza pentru nimeni, atata vreme cat multi se strecoara pe terenul ei minat si scapa cu toate mainile si picioarele intregi. Limitarile materiale trag dupa ele, inversunate, frustrarile estetice, lipsa vacantelor, aspectul mat al unei existente care nu incita curiozitatea nimanui. Atrag robia, disperarea, resemnarea de a ramane intr-o familie chinuitoare, fiindca nu ai unde sa te duci, fara bani in buzunar. In acest secol, inca mai cunosc oameni care nu se pot rupe de o relatie sau dintr-o casnicie, fiindca nu pot trai pe cont propriu si nimeni nu le intinde nicio mana. E un cerc vicios, nimeni nu-ti acorda credit daca la 35 de ani esti sarac, te considera un incapabil care nu merita sansa descotorosirii de mlastina.
Nu stiu ce m-a apucat cu subiectul asta. Nu sunt bogata, nu sunt nici saraca, dar cand am calculat cate haine, cosmetice, abonamente la fitness si inot, vacante, gadget-uri, branduri, incursiuni mondene si cocktail-uri fancy iti trebuie ca sa pari interesant si fin, am renuntat sa scriu despre dragoste, cum planuisem. Poate si pentru ca dragostea era un ingredient – la fel de aromat si activ, vezi bine - inclusiv in acest talmes-balmes mercantil".
0 comentarii:
Posta un commento
test